
Regi în teatrul lui Shakespeare
Duminică, 29 aprilie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural,
Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: Regi în teatrul lui Shakespeare. Realizatori: Pușa
Roth și Costin Tuchilă.
În cele zece piese inspirate din istoria
Angliei, Shakespeare nu a urmat cronologia istorică, începând cu sfârșitul: Henric al VI-lea (trei părți, 1591–1592)
și Richard al III-lea (1592–1593) –
considerate prima tetralogie –, dorind parcă să înfățișeze mai întâi venirea la putere a Tudorilor și abia
apoi să analizeze cauzele. A doua tetralogie este alcătuită din Richard al II-lea (1595), Henric al IV-lea (două părți, 1596–1598)
și Henric al V-lea (1598–1599).
Acestora li se adaugă Regele Ioan
(1596) și Henric al VIII-lea, ultima
sa piesă, din 1613, care nu-i aparține decât în parte. Prin urmare, perspectiva
istorică cuprinde perioada dintre 1199 (venirea la putere a lui Ioan-fără-Țară,
Regele Ioan) și 1547 (moartea lui
Henric al VIII-lea), adică istoria Plantageneților și a Tudorilor. Războiul cu Franța (Războiul de 100
de ani, 1337–1453) și războiul civil (Războiul celor două Roze, 1455–1485)
alcătuiesc fundalul pe care se orchestrează lupta pentru putere în cele două
tetralogii.
Cadrul general tematic, care poate fi și unul
de interpretare a istoriei, este legitimarea puterii, urmând schema medievală a
ascensiunii și prăbușirii capetelor regale. Sursele principale sunt Unirea celor două nobile și vestite case,
Lancaster și York (1548) de Edward Hall și Cronicile Angliei, Scoției și Irlandei (1577) de Raphael Holinshed.
Acest corp dramatic enorm, cu foarte multe personaje și un vârtej de întâmplări
din negura vremii, teatralizează o lungă istorie, dintr-o perspectivă care este
deopotrivă meditație, caracterologie și mai ales așezare a faptelor în
perspectiva epocii elisabetane, nelipsind desigur partizanate firești, astăzi
lipsite de relevanță. Pentru că prin aceste drame istorice, majoritatea rar
jucate, Shakespeare ar urmări „un scop precis, acela de a arunca lumină asupra
uneia dintre problemele politice ale epocii elisabetane și de a o rezolva în
spiritul filosofiei politice general acceptate a Tudorilor”, istorismul lor a
fost contestat, chestiunea fiind departe de a fi elucidată. Importante sunt
însă relieful artistic pe care îl au câteva dintre personajele acestor piese,
deși inegal și, adesea, inferior altor creații shakespeariene, apoi valoarea
sigură de îndreptar moral. La o privire generală, căreia i se pot adăuga mereu
detalii care să o nuanțeze, istoria este ciclică pentru Shakespeare, ca o
multiplicare de situații similare, previzibile:
„Când citim aceste capitole diferite în ordinea evenimentelor și potrivit succesiunii domniilor, ne frapează faptul că, pentru Shakespeare, istoria este statică – scrie Jan Kott în Shakespeare, contemporanul nostru (1965). Fiecare din aceste capitole începe și se sfârșește în același punct. În fiecare piesă, istoria parcă ar descrie un cerc, întorcându-se în punctul de plecare. Cercurile care se repetă invariabil și pe care istoria le descrie sunt domniile succesive. Fiecare din aceste mari tragedii istorice începe cu lupta pentru tron sau pentru consolidarea acestuia, fiecare se încheie prin moartea monarhului și printr-o nouă încoronare. În fiecare din piesele istorice, suveranul legitim târăște după sine un lung șir de crime.”