Succesul? Sa pa-ra-ie posetele

Miercuri, 06 Martie 2013 11:35 Dr. Val Valcu - Director editorial

daca e drama

Iorgu Constantin Albulescu, dupa numele din buletin, este un actor care a scris proza si versuri, a jucat in sute de piese de teatru si in peste 70 de filme. A predat, mai bine de doua decenii, la UNATC. Daca spuneam de la inceput Mircea Albulescu, nu mai era nevoie de nicio prezentare.

- Sunteti doctor. Ne puteti da o reteta?

-Sunt doctor facut cu sila. Nu puteai avea catedra in Universitate, daca nu aveai doctorat. Doamna Berlogea s-a tinut de capul meu: ce mare lucru sa scrii si tu, 20-30 de pagini? Pana la urma am facut o teza intr-un domeniu care imi place: teatrul radiofonic. De ce imi place, am mai spus: daca 100 de oameni asculta aceeasi piesa la radio, 100 „vad” alt spectacol, fiecare isi inchipuie alt decor, alt chip. Acest pariu cu inventivitatea si inteligenta receptorului m-a pasionat foarte mult. Asa a aparut aceasta poveste despre „competitivitatea mijloacelor de expresie” s.a.m.d. in teatrul radiofonic.

-Totusi, o reteta de viata...

-Retetele de viata nu merita comunicate. Poate sa dai cazurile extreme, in ideea ca altii sa nu faca la fel. In rest, nu are niciun rost sa dai sfaturi. Daca doua capre nu seamana, e foarte greu ca oamenii sa fie la fel. Nu toti au aceleasi date somatice, acelasi noroc, acelasi vis. Nu ii e nimanui de niciun folos sa-i spun eu cum e bine. Un sfert de secol am fost profesor si mi-am dat seama ca tot ce pot eu face e sa-i deschid o fereastra, nu sa-i arat drumul. Fiecare are drumul sau: unii reusesc, altii nu. De fiecare data e alt motiv, dincolo de motivul general – norocul.

-Care a fost norocul dumneavoastra?

-Cand m-am nascut... si iata ca mi-s. Ca am trait pana acum. Stiti cum se intampla cand vorbesti despre copii. Cat are? Un an si o luna. Si sora lui? Doi ani si o saptamana. Asa si eu, la celalalt capat: am 78 de ani si trei luni. Dar, sa revin, am avut noroc pentru ca, dintr-o intamplare, m-am apucat de actorie. A fost o fata, Simona, traieste acum la Oradea, care mergea la un ateneu popular, la dansuri. M-am dus dupa dansa. La dansuri era de obosit, la cor nu-mi placea sa stau cu coatele stranse, intre altii. Asa am ajuns la actorie. Am facut figuratie, pana in 1952, cand am terminat Scoala Medie de Arhitectura si apoi am mers la Teatru. Am fost in clasa d-nei Aura Buzescu.

„Am avut o discutie cu Camil Petrescu”

-V-a folosit Arhitectura?

-Orice fel de scoala iti foloseste. Invatarea pentru o meserie iti da rigurozitate, deprinderea de a urma un plan. In actorie e mai greu, fiindca depinzi mai putin de tine. Eu am avut norocul sa fiu scolit de oameni generosi. Unii ascund secretele. Exista si altii, atenti la cei ce vin dupa ei. Acestia fac societatea sa progreseze.

-Primul mare rol?

-Storin mi-a spus, in teatrul d-nei Bulandra, unde era coproprietar: un mare actor trebuie sa-l joace pe Danton. Sa ceri sa-ti dea Dantonul! Camil Petrescu, care a scris Danton, spunea ca piesa e nejucabila. Chiar am avut o „discutie” cu el, dupa moartea lui, intr-o carte pe care am scris-o: uite, maestre, ca s-a jucat. Intai s-a pus la Radio, apoi si pe scena.

-Cenzura?

-Evident ca ideologia comunista tinea cu Robespierre, nu cu Danton. Au fost vizionari ale cenzurii, au spus taie aici, taie dincolo. Eminenta cenusie, Dumitru Popescu Dumnezeu vroia sa se joace piesa. El a inventat un lucru. Cand Danton zice: asa, asa, asa, din culise sa se auda un comentariu: nu e chiar asa! O chestie ciudata, prin care se exprima punctul de vedere oficial. Oamenii intelegeau, insa. Si piesa s-a jucat. Din bvd. Balcescu pana la pompa de benzina din spatele Nationalului, atat de adanca era scena. Montare foarte grea, distributie impresionanta. Astazi, asa ceva, cu folosirea tuturor mijloacelor, de la trape la plafon, cu tot ce are teatrul, mai vedeti in „Vizita batranei doamne”.

-Ati avut mai mult roluri negative?

-Fiind un tanar bine, zic eu, am avut si multe roluri pozitive. Rolurile negative sunt, de fapt, mult mai generoase. Te lasa sa-ti pui poalele in cap, din cand in cand. Ca personaj pozitiv trebuie sa dai un exemplu, nu poti face tot ce-ti trece prin minte. Am avut si roluri bune in postura de victima.

„Inghititorul de sabii” il consider unul dintre cele mai bune roluri ale mele din cinematografie.

„A durat o luna sa-mi faca ochiul”

-Cel mai greu rol?

-Mi-a cerut mult efort rolul din „Cel mai iubit dintre pamanteni”. Personajul nici nu prea exista in carte, apare doar un paragraf, cand cere un plovar. E un personaj construit impreuna cu regizorul Serban Marinescu: un intelectual, un fost medic, care canta Marseilleza in limba franceza, dar a devenit tortionar. Si care, pana la urma, agreseaza sexual personajul interpretat de Stefan Iordache. Scena violului e oribila. Dar mult efort mi-a cerut „machiajul”. A durat o luna pana sa-mi faca ochiul, fiindca acel ochi de sticla, de regula, se baga intr-un gavan gol. Asa ca a trebuit sa-l slefuiasca, la Spitalul Militar, pana s-a potrivit peste, ca un pardesiu. Se punea xilina, ca durea, la proba. A iesit atat de bine ca regizorul a spus: Asa ramane, personajul, tot filmul. Initial era vorba sa joc cu ochiul respectiv doar o scena, cand personajul e mort, dupa ce ii da cu satarul in cap.

-Va foloseste, ca actor, ca scrieti versuri?

-Nu se poate sa nu gandesti rolul, sa nu stii cine esti ca personaj. Sa descoperi alta poezie, alt mijloc de expresie. Mai ales in piesele clasice: stii ca altul a facut asa, tu sa faci altfel. Sa ai un alt mijloc de expresie. De exemplu, acum, ma uit cu curiozitate bolnavicioasa la spectacolele de opera transmise la televizor, din lumea larga. Nu mai seamana cu nimic din ce-a fost acum 30-40 de ani.

Teatralitatea a castigat foarte mult. Inainte vreme, dansii se puneau intr-a treia, o pozitie de balet, si cu burta pe dirijor cantau aria, apoi ieseau din scena. Asta era tot spectacolul. Acum joaca, la fel ca actorii. Inainte doar cantau. Piersic chiar povestea despre o scena in care toata distributia iesea prin stanga, tenorul o lua la dreapta. De ce mergeti, maestre, la dreapta? Pai, draga, daca acolo e cabina? ...dar, uite, ati venit sa puneti intrebari si

va vorbesc doar eu. Va rog sa ma iertati, se mai intampla. Imi amintesc de o poveste cu Nina Cassian. Ne-au chemat de ziua lui Eminescu, la Cercul Militar, sa spunem poezii. Trei insi de la teatru. Le-am zis ca venim, dar la sapte avem spectacol. Nu-i nimic, e aproape, plecati la si jumatate.

Inainte, insa, au rugat-o pe doamna profesor Nina Cassian sa faca o mica prezentare. Doamna profesor a inceput discursul. Trec zece minute, douazeci, ne-am dat seama ca e o lectie, ca la scoala, de 50 de minute. O rugam sa se intrerupa, se opreste la „si”... recitam noi cat recitam, iar cand plecam o auzim ca reluase de la „si”. Exact 50 de minute a vorbit, ne-au spus cei din sala.

„Secretul este sotia mea”

-Niciun divort, niciun scandal, care e secretul?

-Secretul este minunata femeie care a fost sotia mea. A inteles totul. Sa ma lase cand sunt turbat, sa mearga singura unde aveam de mers, daca eu nu puteam. A fost foarte, foarte intelegatoare. In lumea teatrului sunt frecvente scandalurile. Umbli printre atatea... mai goale, mai pline, mai imbracate, mai dezbracate. E greu sa te abtii? Nu e greu, daca esti asa prin fire. Nu am facut rost de dubluri. N-am fost nici usa de biserica, recunosc. Dar uite ca a tinut. Mi-a spus, in tinerete, un actor: tine de casa! E singurul lucru care iti lasa mainile libere.

Cand va exista un moment in care sa vrei sa-ti tragi sufletul, ea, care e invatata si cu raul si cu binele, te va lasa. Altele vor spune: deschide ochii! Hai sa nu dormim, sa ne traim viata!

-Era din domeniu?

-Sotia mea era asistenta medicala, a lucrat pana s-a nascut baiatul.

-Nu l-a atras scena?

-Poate, la un moment dat. Dar stii cum se cunoaste? Te uiti ce postere pune pe pereti. Cand a inceput sa puna masini si motociclete... asa a ramas, lucreaza la o mare firma care vinde masini.

-Nepotul?

-Asta, din poza, e cel mic, are 9 ani. Primul a murit intr-un accident de masina, impreuna cu mama lui.

- Ati putut juca, dupa tragedie?

-Atunci nu am avut spectacol... dar, am o poveste si cu aceste suferinte. Am turnat in Maroc, la un film al lui Dragan, „In bratele Afroditei”. Telegrama de la teatru: cand vii? Pe data de... Bine, ai spectacol seara, sa nu intarzii. Avionul a avut intarziere, m-a luat cineva de la aeroport, am ajuns la sala, gong, am jucat actul intai. La pauza, vine sotia in cabina. Ce faci, bine, cum a fost acolo? La difuzor: Albulescu in scena! Dar tu, draga, de ce esti in negru? Albulescu in scena! Pai, zice, credeam ca ai aflat, a murit tatal tau. Albulescu in scena! Abia ce l-am ingropat. Albulescu in scena! Albulescu in scena! Albulescu in scena! M-am dus, am jucat actul doi, apoi l-am plans pe tata.

„Multe fiinte mor din cauza curiozitatii”

-Avem cei mai buni actori pe scena. De ce nu si la cinema?

-Dupa ce-ti spun eu acum, n-o sa ma mai cheme regizorii tineri in filmele lor. Actorul, pentru un cadru, se duce acasa, se gandeste trei zile, citeste si incepe sa fie personajul. Asta scria si la mine in clasa: Fii si nu fa! Regizorul, astazi, cere: nu imagina, ramai asa cum esti tu, ca de aia te-am distribuit! Asta tine odata, de doua ori, dar nu toata viata, chiar daca te numesti John Wayne. Wayne e un actor care a trait o tragedie: a avut mereu acelasi rol. Nu poti face 50 de ani acelasi rol. Eu m-am bucurat mai ales cand am avut roluri de compozitie, chiar pe cele negative, cu personaje mai complexe, mai savuroase.

-Internet?

-Pittis, Dumnezeu sa-l ierte, si cu mine suntem primii actori care am avut computer. Era cat o lada. Acum am tablita, am laptop. Ma pasioneaza ca pot sa ma informez, sunt curios. Desi, multe fiinte mor din cauza curiozitatii.

-Sprancenele?

-Asa a vrut Dumnezeu. As putea sa le tund. Acum o mie de ani, cand chiar le-am tuns, am avut urmatoarea reactie: Doamne, ce-ai facut? Asa ca le-am lasat.

-Ati fost mogul.

-Dar ce n-am fost? E drept ca rolul lui Bucsan, din „Ultima Ora”, mi-a fost drag. Uite acolo, poza de jos. Sararu, D-zeu sa-i dea sanatate, un om vechi de teatru, a reusit, cu Teatru la microfon, sa puna piesa. El a pastorit-o. Apoi s-a jucat pe scena.

-Om de televiziune?

-Prima emisiune a televiziunii experimentale, asa se numea, a avut loc in 1956, cand noi terminam Teatrul. Ne-au chemat. Erau doua camere de filmat: una pe niste flori, cealalta pe actor. Se transmitea totul in direct. Petrica Vasilescu intra si recita. Patriotica, evident. Apoi da sa iasa: in loc sa iasa prin stanga, o ia la dreapta si nimereste in camera fixata pe flori, pentru pauza. Si se transmite cum trage o cruce mare: Doamne, bine ca am scapat! Am facut spectacole pe viu, ani la rand. Revelionul, in direct toata noaptea. La iesire, era unul cu o lada de bere si o lista: se uita daca mai ai o intrare. Nu mai aveai, iti dadea o sticla. Mai aveai un rol, spunea: tu nu, ca mai ai treaba!

„Noi ne prefacem, doar”

-Farse?

-Cate n-au fost... In general, e bine sa fie spalate, sa nu le vada publicul, doar noi intre noi. La tv, imi amintesc cateva. Era unul, Victor Dediu, cel mai mare butonist, atunci cand montajul se facea pe viu, din butoane. Avea un prieten Lungu, cu camera. Nu exista macara, pusesera un esafodaj de doi-trei metri inaltime pe care asezasera camera. El ii spune in casca: traveling inainte. Si toata lumea: Nuuu!, sa nu cada camera. De ce sa auzit in emisie „Nuu”, ma intreaba acasa? Asa, a fost o idee, regizorala. Altadata, aveam trei replici, pe care le spuneam din profil. Am rugat la machiaj sa ma aranjeze doar pe jumatate de fata. Trec pe langa regizor cu partea nemachiata, omul e speriat: ce faci, nu mergi la machiaj? In cadru, spun replicile cu partea machiata spre camera, nimeni nu se prinde. Numai regizorul tremura.

-Ati suferit in anii 90, cand lumea nu mai venea la teatru?

-Foarte tare. Dar am si o explicatie. Teatrul, atunci, era in strada. Nu trebuia sa-l manjeasca pe actor cu rosu pe cap, era sange adevarat cand au venit minerii. Era un teatru fantastic si avea tristetea, ca sa nu spun tragedia, sa fie de-adevaratelea. Noi ne prefacem, doar.

-Cum e succesul, pe scena?

-Inainte, doamnele aveau o posetuta mica, in sala de teatru, cu strictul necesar. O batista, un odicolon, o pudra. Cand plangeau, scoteau batista, iar inchizatoarea posetei pocnea. Maestrul, urca pe scena, intr-o drama. Cand iese, colegii, il intreaba: ei, cum a fost? Ba, baieti, strasnic a iesit. Paraiau posetele in sala!