Ascultă e-teatru

Arhiva TNR în presă

"Interviul serii" - Premieră radiofonică: "Martori ai istoriei" - teatru radiofonic serial, un proiect special al SRR

Vineri, 16 Decembrie 2011 , ora 13.00
 

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂȚI (15 decembrie 2011, ora 18:30) - Realizator: Mihaela Helmis - 15-22 decembrie 1989 - 15 decembrie 2011... Putem să numărăm 22 de ani dintr-o vreme care, iată, acum abia ne lasă să transformăm mărturiile în reflexul lor literar și artistic. Docu-drama este o formă în care colega noastră Pușa Roth, împreună cu tot colectivul artistic ce este "vinovat" de seria de cinci episoade pentru acest serial "Martori ai istoriei", teatru radiofonic dedicat celor 22 de ani care au trecut de la evenimentele din 22 decembrie, este în situația de a face saltul - este cu adevărat un salt - între mărturie și valoarea general-umană pe care o va avea de acum înainte pentru noi Revoluția din decembrie. Nu e ușor să îi asculți pe cei implicați și să transformi mărturisiri de la Procuratură, proprii mărturisiri și atât de multă suferință, în teatru radiofonic. Dacă spun spectacol, s-ar putea să spun mai mult decât atât; dar este, sigur că da, spectacol de teatru radiofonic, realizat astfel în condițiile anului 2011.

Așadar, de astăzi începând, avem la îndemână cinci momente din ceea ce e un peisaj de întâmplări, peisaj sonor pe care îl cunoaștem cu toții și în care, de fapt, ce se întâmplă? Ce ați vrut de fapt să reușiți cu aceste cinci episoade? Cum le-ați ales și la ce vă așteptați? Cât de mult să fi știut? Cât de mult să luăm doar din aceste docu-drame?

Pușa Roth: Bună seara, mulțumesc pentru invitație. Mulțumesc tuturor. Cred că e bine să încep așa, pentru că un lucru nu-l poți face singur. Scriitura o faci singur, însă am avut oamenii care s-au mărturisit și mi-au mărturisit și colegii care au lucrat după mine. Este o întreagă mașinărie să poți să aduci un text la textul final, la spectacolul final. Aș vrea să încep prin a-ți spune că istoria ne cere - sau mai degrabă ne obligă, pentru că evenimentele din 22 decembrie 1989, multe dintre ele, au rămas cu multe semne de întrebare. Sigur, teama mea a fost că am ales doar trei orașe, însă cred că am unit într-un fel orașele-martir cele mai importante ale României lui decembrie '89: Timișoara, unde a început, Sibiul și Bucureștiul.

Realizator: Aș vrea să facem o paranteză - nu numai pentru că în glasul Pușei Roth este emoție; o simt, o simțiți, dragi ascultători - asupra felului în care an de an ne-am întors asupra evenimentelor din acel decembrie atât de important pentru noi. Fie că era vorba despre fonoteca Radioului, fie că era vorba despre mărturiile oficiale, obiective, fie că erau amintiri în jurul meselor rotunde și dezbateri, iată, acum e un pas nou. De fapt, să facem această trecere. Sunt și cărți, sunt emisiuni, ore întregi de emisiuni făcute...

Pușa Roth: Sigur, am făcut emisiuni, am făcut și o carte, "Timpul care a învins teama", și am simțit nevoia să fac acest document, teatru-document, pentru că orice subiect se poate preta la ficțiune. Am ales cinci subiecte, așa cum am spus, care au suportat povara ficțiunii, pentru că nu este ușor să îi interoghezi pe oameni despre un trecut apropiat, despre propriile lor vieți, despre propriile lor experiențe, să-i întrebi cum au suferit și de ce au suferit. Sigur, fiecare cu dreptatea sau nedreptatea lui, dar am fost obligată să-i ascult până la capăt și, din tot ce am aflat, am pus pe hârtie și au ieșit cele cinci episoade. Personajele sunt reale. Sunt documente care au apărut în presă, dar sunt și documente care nu au apărut în presă și declarații numai pentru acest serial.

Realizator: Mărturii personale și pentru că este vorba despre documente, dar și despre dramă. Pentru că încă dor atât de tare rănile, personajele nu au numele lor, ci devin deja, prin schimbarea numelui, tipologii, personaje, caractere interpretate de actori profesioniști.

Și acum este rândul celui de-al doilea invitat al nostru, Vasile Manta, regizorul acestei serii de cinci episoade de teatru radiofonic, de teatru documentar radiofonic, să se așeze între personaje și să aflăm, chiar înainte de titlurile fiecăruia dintre aceste episoade, cum e să-l cunoști pe om, dar să-l transformi într-un personaj printr-un actor. Au știut actorii, și-au cunoscut eroii? Se poate întâmpla asta, au fost destule evenimente în istorie în care documentarea s-a făcut și așa; sau a fost destul zumzetul, vuietul pe care îl avem cu toții în noi.

Vasile Manta: În primul rând, îi mulțumesc Pușei Roth, că datorită ei ne aflăm acum aici și datorită ei vom începe în această seară acest serial. Am emoții deosebite - știi de ce? Pentru că de-a lungul anilor, la noi, în redacția de teatru, s-au făcut multe seriale - am participat și eu la foarte multe, am făcut chiar și teatru-document, foarte multe seriale teatru-document -, dar este pentru prima oară când încerc să realizez un serial de o asemenea profunzime, pentru că trebuie să-ți mărturisesc că în acești 22 de ani care au trecut de la evenimentele din 1989 foarte puțini autori au încercat artistic să pună pe hârtie scenarii în care să evoce anumite momente din perioada aceea.

Realizator: De cele mai multe ori au fost citate, efectiv, așezate într-o poveste mai mult sau mai puțin subiectivă.

Pușa Roth: Dacă îmi dați voie să intervin... Vorbeam de emoții; la început sigur că am fost emoționată, toată perioada aceasta am fost emoționată, pentru că am retrăit propria mea experiență din 1989 și, alături de oamenii pe care i-am intervievat, am trăit propriile lor experiențe, propriile lor dureri. Și apoi a mai fost finalul, când eu a trebuit să pun pe hârtie, să aleg ceea ce am crezut de cuviință că se pretează să fie teatru radiofonic; deci am trăit din emoție în emoție, și de aceea emoția se perpetuează, este aproape o emoție estetică.

Realizator: Așa o s-o luăm în aceste cinci seri, începând de astăzi și apoi în zilele următoare, săptămâna viitoare, până în 22 decembrie. Dar revenind la ceea ce a trebuit de asemenea afectiv, emoțional, reconstituit așa încât să comunice, fără să reconstituie decât atât cât e necesar. A însemnat un efort deosebit, sunt diferite chiar sunetele, peisajul sonor care caracterizează spații, locuri, orașele, de fapt, Bucureștiul, Sibiul, Timișoara?

Vasile Manta: Sigur că da. Cum să vă spun? Dificultatea mea, dificultatea celor care au lucrat la acest serial a fost aceea de a imprima acestor evenimente, în fiecare oraș, o anumită amprentă. Nu știu dacă am reușit sau nu, or să ne spună ascultătorii, după ce vor audia acest serial, dar eu aș vrea să vă spun care a fost dificultatea în a alege actorii pe care i-am distribuit în acest serial și ajutorul suprinzător pe care l-am primit în concepția aceasta de a reconstitui cât mai fidel anumite momente din istoria Revoluției române./lcoman

În afara personajelor pe care le-am întâlnit în text... - prima dată când am citit acest serial al Pușei Roth m-am speriat, mi s-a părut că este o muncă care mă depășește și că n-am să fiu în stare să pot să reconstitui personajele pe care ea le-a creionat acolo. Dar după aia...

Vasile Manta: Dar după aia m-am liniștit și, încet-încet, mi-am dat seama că putem îmbrăca într-o haină artistică, cu ajutorul unor mari și unor buni actori, toate acele evenimente.

Aș vrea, dacă-mi permiți, să amintesc doar câteva nume dintre acești actori importanți pe care noi i-am folosit în acest serial - sunt foarte mulți, nu amintesc decât câțiva dintre ei: în rolul crainicului a fost o întreagă dilemă a noastră, pentru că ne trebuia o voce despre care eu n-am fost de acord să fie o voce gravă, tulburătoare, care să imprime de la început ascultătorului ideea că se petrec lucruri groaznice acolo. Am vrut să fie o voce caldă, detașată, care să relateze cu ușurință și cu o ușoară detașare acele evenimente, pentru că au trecut 22 de ani și povestim. Deci, ne trebuia un fel de povestitor.

Realizator: Dar care are - eu asta am simțit, pentru că am avut privilegiul să ascult aceste episoade - stilul și energia Pușei Roth. Este o altă voce a Pușei Roth.

Vasile Manta: Da; crainicul a fost Mircea Constantinescu. Deci, "Pușa Roth" a fost Mircea Constantinescu. Apoi am folosit o serie întreagă de actori cunoscuți: Mihai Mălaimare, Mihai Dinvale, Mihai Niculescu, Ruxandra Sireteanu, Gavril Pătru, Dan Aștilean, Gelu Nițu, Eusebiu Ștefănescu, Anca Sigartău, Dan Condurache, Mihai Constantin, Ștefan Velniciuc, Ionuț Chivu și mulți, mulți alții, nu pot să-i spun pe toți.

Realizator: Sunt oameni în toată firea, care, în felul lor, au trăit acele momente. Dar ceva și mai special, dincolo de această experiență, într-un fel retrăită de reconstituire, s-a petrecut cu grupul de revoluționari - care nu este, de fapt, citat din benzile autentice de acum 22 de ani, ci este altceva, mai mult decât atât. Ce?

Vasile Manta: Exact. A fost o surpriză și pentru mine atunci când distinsul nostru prieten - prieten al Radioului și al teatrului radiofonic - Mihai Mălaimare, care este și profesor la Universitatea "Spiru Haret", a venit și mi-a propus să folosim o grupă de studenți din anul II de la Facultatea de Arte, acolo unde el este profesor, să-i folosim pentru acele momente în care revoluționarii reconstituiau anumite evenimente.

Realizator: Copiii noștri născuți după Revoluție.

Vasile Manta: Exact. Și într-o dimineață a apărut cu ei aici, la poartă; au fost 18 inși, conduși bineînțeles de Mihai Mălaimare, toți în jur de 20-21 de ani, și surpriza cea mai mare este că atunci când le-am povestit despre ce este vorba, și anume că vom face un serial despre evenimentele de acum 22 de ani, toți se uitau la noi foarte mirați, cum de i-am ales pe ei. Și am început, ușor-ușor, să le explicăm: "Foarte mulți tineri au ieșit atunci în stradă, mulți erau chiar și mai mici decât voi, aveau 17-18 ani, dar marea majoritate erau tineri ca voi" - le-am spus noi. Mihai Mălaimare le-a ținut un speech despre tensiunea, despre panica, despre acea atmosferă specială care a existat atunci.

Realizator: Nu reconstituim acum câți dintre părinții lor or fi fost în stradă atunci, în decembrie '89 - ar fi interesant, ar fi important, dar și mai importantă este percepția celor care au auzit doar din înregistrări ce se petrecea atunci în România, sau din interpretări post factum. Eu zic că ei au înțeles - n-aveau cum să nu reușească, pentru că aveau regia în spate, în devenire.

Vasile Manta: Sigur că da, mai ales că erau actori, chipurile, profesioniști în devenire.

Realizator: Acum, pentru că trebuie să rămânem la gravitatea și la greutatea de a alege întâmplări și persoane care să devină personaje, am să o rog pe Pușa Roth să trecem prin fiecare dintre episoade, așa încât să nu spunem totul, să tentăm cu adevărat oamenii să dorească să-și reamintească - în felul nostru, de această dată, în felul autorilor - ceea ce se petrecea în urmă cu 22 de ani.

Pușa Roth: Aș vrea să încep prin a spune că un scriitor... "nepretențios" este cuvântul, un scriitor de teatru, are cu el cel puțin tot atâtea voci câte încearcă să pună în spectacol. Eu am umblat cu toate vocile acestea, cu toate personajele, pentru că altfel nu puteam să le dau viață. M-am dus la Timișoara, m-am documentat, și mi s-a părut "Cimitirul lui tata" - așa cum am numit primul episod - poate cel mai dureros dintre episoadele petrecute la Timișoara.

Realizator: Cimitir cu două capace, niciodată puse.

Pușa Roth: Da. Oameni aruncați, înainte de toate - oamenii, copiii, oamenii tineri -, în groapa comună și apoi dezgropați și reconstituite identitățile lor. Mi s-a părut aproape primitiv - să nu spun necreștin, ci primitiv. N-am să spun mai mult. Cel de-al doilea subiect, "Uciși în noapte", se referă la episodul mai puțin dezbătut, mai puțin cunoscut de publicul larg, 21 decembrie, în care au murit foarte mulți tineri. Ei au ieșit cu borcanele de murături la București să înfrunte tacurile - e vorba de baricada mică. "Uciși în noapte" sunt acei copii de la Piața Universității și de la Cocor, sunt copiii despre care nu se vorbește prea mult, copiii - îmi permit să spun acum "copii", după 22 de ani, pentru că ei au murit la vârsta viselor. Cel de-al treilea subiect, "Sibiu, mon amour" - pentru mine a fost cutremurător să descopăr că 800 de oameni au fost obligați să stea într-un bazin, obligați de o minte bolnavă, să stea într-un bazin și să meargă la toaletă, o singură toaletă pentru 800 de oameni. Să dai preocupare luni de zile unor oameni să se gândească numai la un singur lucru, la necesitate, mi s-a părut dincolo de condiția umană. Acesta a fost subiectul.

Realizator: Și reflexul contemporan, de fapt - atâta suferință transformată în boală, în incapacitatea de a înțelege ce se întâmplă.

Pușa Roth: Evident, și transformată în manii aproape. Cel de-al patrulea subiect este un subiect cu o tentă politică. Personajul meu real locuiește în Drumul Taberei, este aproape vecin cu mine. Am avut nenumărate discuții cu domnia sa - îi mulțumesc și acum, tuturor le mulțumesc că au acceptat. Este vorba de faptul cum s-a construit puterea politică în zilele acelea de foc și de sânge în Comitetul Central, când lumea era în stradă, când mitralierele - sau ceea ce am numit noi mitraliere trăgeau, pentru că s-a demonstrat că nu erau totuși...

Realizator: Era ca la teatru, erau simulatoare.

Pușa Roth: Ca la teatru; simulatoarele trăgeau. Oamenii aceia, înăuntrul Comitetului Central, făceau și desfăceau guverne.

Realizator: Ofițeri sau altceva decât ofițeri, dar oameni care au fost acolo și care depun mărturie despre, poate, alte drumuri pe care ar fi putut să meargă...

Pușa Roth: Căile nevăzute pentru marele public, puterea vremii, extrem de sinuoasă. Mulți dintre participanții de atunci sunt în parlamentul României - ca să nu spunem mai mult. Cel de-al cincilea subiect este subiectul morții inutile. "Ultimul zbor" se referă la cei 48 de tineri de la Câmpina care au murit dintr-o eroare - se spune în document. Eroarea aceasta a costat 48 de vieți nevinovate. S-au frânt de ce? În numele a ce? În numele unei libertăți pe care noi am câștigat-o. N-ar trebui ca niciodată noi, cei rămași în viață, să uităm că oamenii aceștia, morți pe drept sau pe nedrept, ei cu sângele lor, au creat drumul spre libertate, spre democrație. Probabil că va trebui ca noi ceilalți să ne gândim mai des la ei./gpodea/ Eu n-am făcut decât să trag un semnal de alarmă. Și nu spun lucru mare că sunt subiecte pe care noi ar trebui să le dezbatem, să le facem publice, să înțelegem odată pentru totdeauna cine au fost teroriștii, de ce au murit oamenii, de ce au fost chinuiți oamenii. Acestea sunt lucrurile care contează până la urmă într-o societate democratică, pentru că nu putem trece cu vederea ceea ce s-a întâmplat cel puțin în aceste trei orașe-martir.

Realizator: Începe să se scrie literatura Revoluției române; până acum erau mărturiile. Și n-avem decât să vă invităm să ascultați astă-seară de la ora 23:00 și în serile următoare aceste prime cinci episoade. Eu nu știu dacă vor urma și altele - ne vor spune invitații noștri dacă vor avea dorința și puterea să meargă mai departe. Că se scrie literatura și apare și fața artistică a acestor evenimente e în cursul firesc al istoriei, și atunci n-avem decât să ne lăsam simțurile treze și să vă mulțumim că ne emoționați în felul acesta.

Pușa Roth: Eu aș vrea să spun doar atât: că 22 decembrie 1989 sau Revoluția română din 1989 nu trebuie să rămână literatură de sertar.


Arhiva : 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013 | 2012 | 2011 | 2010 | 2009 |
Copyright © 2000 - 2017 SOCIETATEA ROMÂNĂ DE RADIODIFUZIUNE
Str. General Berthelot, Nr. 60-64, RO-010165, București, România
E-mail: webmaster@srr.ro