Ascultă e-teatru

Arhiva In actualitate

Calderón de la Barca: viața e vis

Miercuri, 24 August 2011
 

Duminică 28 august 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră emisiunea „Calderón de la Barca: viața e vis” din seria „Clasicii dramaturgiei universale”. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

„Viața e vis”, „viața e teatru”, „teatrul în teatru” sunt trei dintre descoperirile și deopotrivă concluziile barocului, înțeles ca epocă de creație, circumscrisă ultimei părți a secolului al XVI-lea și veacului următor, cel puțin până la mijlocul lui, dar și ca stil universal, ale cărui particularități pot fi întâlnite în cele mai diverse epoci, de la arta alexandrină la secolul al XX-lea. Și mai ales pot fi întâlnite pretutindeni, cu diferențe care, în literatură, nu sunt semnificative.

Nevoia de ficțiune a spiritului baroc se traduce prin dorința de spectacol. Poate părea paradoxal ca un stil contemplativ și defensiv, înclinat spre sondarea interiorității, să se exprime atât de frecvent prin strălucire și teatralitate. Dar, probabil, tocmai în acest paradox constă particularitatea distinctă a mentalității baroce, a barocului ca forma mentis. Trăirea specifică barocului se sprijină, s-a spus, pe propulsarea dinlăuntru a caracterului de teatru și de spectacol al întregului stil. Dacă ingerințele spectacolului devin în literatura barocă – în general, în arta barocă – precumpănitoare, fie și prin apelul permanent la imaginarul vizual, barocului i se datorează în mod evident și o altă descoperire: cea a dramei în înțeles modern.

Segismundo, prințul din „Viața e vis” („La vida es sueño”), piesă de tinerețe a lui Calderón de la Barca, este din toate punctele de vedere un personaj baroc, ilustrând cel puțin două teme fundamentale: îndoiala transformată în condiție existențială și conflictul dintre predestinare și liberul arbitru. Nașterea reprezintă suprema vină a omului. În marele interval al barocului se trăiește într-o atmosferă contradictorie, atât de departe de liniștea acordurilor perfecte, propuse de renascentiști. Tentațiile vieții, precum mărirea, puterea și slava, sunt motive de dezamăgire, în contradicție cu condiția umană. Oamenii se nasc egali, ceea ce îi diferențiază fiind iluzia grandorii.

„Viața e vis” este pentru Segismundo o filosofie aptă să aline zbuciumul sufletesc, meditație profundă asupra destinului uman, un joc între viață și moarte, dominat de sentimentul de vinovăție. Personajul lui Calderón se plasează între realitate și aparență, aducând pe scenă caracteristicile donquijotești. Ca și Hamlet, el poate spune „a fi sau a nu fi”, punându-și parcă mai radical problema vieții ca iluzie.

Omul renascentist avea o concepție activă asupra existenței, până la titanism. Manieristul și barochistul sunt contemplativi și autocontemplativi. Lumea există pentru a mă recunoaște în ea, pare să fie deviza centrală. Această uriașă oglindă a umanului, ingenuă și abstractă dar cât de vinovată și vicioasă, contopește realul și irealul, adevărul și ficțiunea, finitul și infinitul. Reprezentarea devine autoreprezentativă. Ca și Andrenio din romanul lui Baltasar Gracián, „El Criticón”, Segismundo descoperă treptat lumea pentru a afla adevărul. Dar, spre deosebire de eroul lui Gracián, el arde etapele și trece repede la acțiune.

Tema „vieții ca vis”, cu întreaga ei complexitate, cu lanțul de contradicții și predispoziția alegorică, l-a urmărit pe Calderón. Pe lângă drama filosofică terminată în 1635, anul morții lui Lope de Vega, și publicată în 1636, în „Primera parte de las comedias de don Pedro Calderón de la Barca,” dramaturgul a scris și un auto sacramental cu același titlu, „La vida es sueño” (1673). Personajele sunt alegorice: celor patru elemente, Apa, Focul, Pământul, Aerul, li se adaugă Puterea, Înțelepciunea, Dragostea, Omul, Înțelegerea. Acest auto sacramental este o istorie a omului, semnificația generală, desprinsă dincolo de alegorie și de poezia abundentă a textului, nefiind, în fond, foarte diferită de cea a dramei din 1635. Fiecare dintre cele patru elemente consideră că are prioritate în detrimentul celorlalte, recurgând la textul sacru. Disputa lor este rezolvată de Putere și Înțelepciune care le dau sarcina „să formeze pe Om, ceea ce ele promit în stil goethean”, cum spune George Călinescu.

În 1641, cu ocazia sărbătorilor Corpus Christi, se joacă la Valencia, montată probabil de compania lui Antonio de Prado, „Marele teatru al lumii” („El gran teatro del mundo”), auto sacramental care rivalizează ca faimă cu „Viața e vis” și „Alcaldele din Zalameea”. Calderón este cel care duce la perfecțiune specia a cărei origine îndepărtată se află în „misterul” medieval, arta lui fiind, aici, inegalabilă. „Teatrul în teatru” era desigur o invenție veche iar tema în discuție mai fusese folosită de Calderón. Contemplării universului sub speciae theatri îi corespunde gustul pentru ostentație, deghizare, mistificare și mască. În fond, omul este considerat de Calderón, pe urmele lui Pierre de Ronsard, o fabulă. El depășește prin inventivitate și prin forța artistică a viziunii tot ce se scrisese pe această temă. Nihilismul baroc, care transpare din plin și în tema „lumii ca teatru”, interpretat ca specific epocilor de decădere, este asociat aici cu trăirea religioasă a scriitorului, ceea ce îi conferă evident o spiritualitate înaltă, o transfigurare, chiar o distanță care lipseau din scrierile anterioare. Alegoria vizează astfel dimensiuni metafizice. Autorul dorește să organizeze un spectacol similar în măreție celui al naturii, un spectacol care să fie o „comedie” pe care cerul să o contemple în marele teatru al lumii. În versurile lui Calderón, ideea este așadar explicită, ca la Shakespeare: „Lumea-ntreagă / E o scenă și toți oamenii-s actori” („Cum vă place”). În plus, ea este dezvoltată prin întreaga construcție a piesei. Aici nu mai e vorba de fapt de un paralelism de imagini (universul ca o scenă imensă, lumea ca un teatru, viața ca spectacol), ci de asumarea directă a jocului, a echivalenței lume – teatru prin personaje-simboluri, care devin în context reprezentări abstracte.

După emisiunea „Calderón de la Barca: viața e vis”, de la ora 20.30, puteți asculta comedia „Cel ce se pedepsește singur” de Terențiu. Traducere de Nicolae Teică. Adaptarea și regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuție: Radu Beligan, Mircea Albulescu, Florian Pittiș, Geo Costiniu, Virgil Ogășanu, Sanda Toma, Dana Dogaru, Mariana Buruiană, Ștefan Hagimă, Violeta Berbiuc. Regia de montaj: Pia Popescu și Laura Niță. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuș Alexandrescu. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 1986.



Arhiva : 2019 | 2018 | 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013 | 2012 | 2011 | 2010 |
Copyright © 2000 - 2017 SOCIETATEA ROMÂNĂ DE RADIODIFUZIUNE
Str. General Berthelot, Nr. 60-64, RO-010165, București, România
E-mail: webmaster@srr.ro