Ascultă e-teatru

Arhiva TNR în presă

"Credință și cultură azi" - Interviu cu Oltea Șerban Pârâu

Luni, 21 Octombrie 2013
 

"Credință și cultură azi" - Interviu cu Oltea Șerban Pârâu


TRINITAS (20 octombrie 2013; ora 21:00) - Realizator: Vasile Bănescu - Bine v-am regăsit, stimați telespectatori. Tema dialogului de astăzi va fi una legată de buna funcționare a organismului social din punct de vedere cultural, dar și din punct de vedere moral. Ca orice organism, și organismul social se bazează pe buna funcționare a unor reflexe. Despre necesitatea recuperării bunelor reflexe culturale, dar și morale în spațiul public românesc am deosebita onoare de a vorbi cu directorul Centrului Cultural Media RADIO ROMÂNIA și în același timp directorul artistic al orchestrelor și corurilor RADIO ROMÂNIA, este vorba de doamna Oltea Șerban Pârâu, căreia îi spunem un călduros bun venit!

Oltea Șerban Pârâu: Bun găsit!

Realizator: Ne onorați cu prezența dvs., vă mulțumesc că sunteți aici, stimată doamnă director. Întrucât sunteți pentru prima dată în studioul Televiziunii TRINITAS, o să vă rog să-mi permiteți să spun câteva cuvinte despre dvs. Doamna Oltea Șerban Pârâu este absolventă a Universității Naționale de Muzică din București, Secția Muzicologie, membră a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, a Uniunii Criticilor Muzicali "Mihail Jora" și a Asociației Române a Femeilor în Artă. Doamna Pârâu este un muzicolog și un critic muzical cu o redutabilă activitate publicistică, cu o foarte bogată experiență în managementul instituțiilor de presă, dar și managementul cultural și mass media. Este semnatara traducerii, dar și a articolelor privind compozitorii români pentru "Larousse - Dicționar de mari muzicieni", în același timp responsabilă cu secțiunea muzicală a "Micului dicționar enciclopedic" și a "Dicționarului enciclopedic". Timp de șapte ani, doamna Oltea Șerban Pârâu a condus postul RADIO ROMANTIC, iar în iunie 2005 a devenit directorul, apoi redactorul șef al postului public RADIO ROMÂNIA CULTURAL. Din 2009 este directorul artistic al orchestrelor și corurilor RADIO ROMÂNIA, așa cum am menționat și la început.

Stimată doamnă, suntem, așadar, în fața unei teme pe care dvs. ați ilustrat-o de-a lungul anilor prin nenumărate proiecte pe care le-ați inițiat atât personal, cât și în echipă. Este vorba de proiecte care au menirea, cel puțin în viziunea mea, de a face un exercițiu practic în spațiul nostru public, acela de - repet - recuperare a bunelor reflexe culturale. Dintre proiectele dvs., pe care vă rog să le menționați pe parcursul dialogului nostru, multe dintre ele au reușit deja să aibă niște efecte concrete. Ați vorbit adesea despre paradoxul sălilor pline în spațiul românesc. Ați reușit, deci, să atrageți un public numeros spre cultură. În general, cultura în spațiul public este receptată destul de reticent, mulți văd în ea ceva greu accesibil, ceva glacial - mă gândesc, de exemplu, la muzica clasică, care este percepută în felul acesta. Așadar, de la politicieni până la omul majoritar există o oarecare reticență față de cultură, mai ales de cultura înaltă. Există, cu toate acestea, și dvs. ați dovedit-o, strategii menite și funcționale menite să atragă marele public spre evenimentul cultural, chiar spre actul cultural. În calitatea dvs. de director al unui centru atât de important, ce strategii ați identificat pe parcurs, strategii care au avut ca rezultat, repet, o apropiere a publicului de cultură?

Oltea Șerban Pârâu: Este o întrebare complexă, care are mai multe răspunsuri. Ceea ce pot să vă spun este că de când am început să activez în zona publică în calitate de redactor șef al postului RADIO ROMÂNIA CULTURAL, după aceea de director al orchestrelor - acum încercăm să facem poate și mai mult, adunând toate forțele culturale ale radioului și îndreptându-le într-o direcție comună -, am constatat că exact ceea ce spuneați, și anume această percepție, identificată majoritar cu ideea de elită și de inaccesibil, există./pvelisar/cvanato/ Și acest lucru se datorează în mare măsură și nouă, presei, care a cultivat într-un fel această diferențiere între a mediatiza cultura și a mediatiza alte aspecte. Așadar, ne-am adunat un grup de colegi și ne-am gândit ce e de făcut, pentru că nu este suficient. De aceste repere morale și culturale are nevoie multă lume, nu au nevoie doar acei puțini aleși, care înțeleg absolut tot ceea ce spunem noi în programele noastre culturale.

Realizator: Fără ele, organismul social, cum spuneam, nu funcționează corect.

Oltea Șerban Pârâu: Absolut. Și pentru că, până la urmă, suntem mass-media, mass-media publică, trebuie să încercăm să facem să ajungă la cât mai multă lume mesajul nostru. Face parte din misiunile radioului public partea de cultură și de educație. Așadar, căutând soluții pentru a rezolva măcar parțial, într-o mică măsură, acest lucru, una dintre idei a fost această generare împreună cu parteneri - așa cum am spus, nu am făcut nimic singuri - a unor proiecte care să ajungă la cât mai multă lume. E vorba tot despre muzică clasică, nu se întâmplă nimic altceva pe scenă, dar ea este prezentată altfel și ajunge la mult mai multă lume decât în mod obișnuit un recital de muzică de cameră. Probabil că vă referiți la proiectele "Pianul călător", "Duelul viorilor", "Vioara lui George Enescu la sate". O să vorbesc mai mult despre acesta din urmă, pentru că a fost cel mai suprinzător...

Realizator: "Flautul de aur"...

Oltea Șerban Pârâu: ..."Flautul de aur"... Ce am făcut? Am identificat povestea care se poate spune în legătură cu un proiect cultural și educațional, că sunt și proiecte de educație acestea. În cazul pianului, am găsit povestea lui Franz Liszt, care în 1848 făcea turnee peste tot în Europa. A ajuns și pe teritoriul Țărilor Române de pe atunci, dar nu a găsit niciun pian pe teritoriul respectiv, drept care a venit cu pianul de la Viena, l-a adus frumos pe Dunăre până la Giurgiu, de acolo cu căruța, cu trăsura până la București ș.a.m.d., până a ajuns cu el la Iași, la celebra întâlnire cu Barbu Lăutaru. Am constatat că lucrurile s-au schimbat, evident, dar pe ici pe colo se mai găsesc situații care seamănă - multe orașe care au nevoie de piane de concert -, și am brodat pe tema aceasta, iar Radioul a putut să doteze orașe mai mici din România cu piane de concert recondiționate. La fel cu "Duelul viorilor". Acest proiect care, de altfel, se reia într-o a doua ediție acum, în toamnă, "Vioara lui George Enescu la sate", a pornit tot de la o poveste, care de fapt este o realitate. În urmă cu o sută de ani, în primul război mondial, George Enescu a cântat mult în taberele de răniți, în spitale. El o făcea atunci cu sinceritate și la propriu, pentru a alina niște soldați răniți, care evident că nu aveau o pregătire, astfel încât să înțeleagă exact ce le cânta el, dar totuși îi alina. Această menire terapeutică a muzicii, pe care o descoperea Enescu atunci, și această intervenție în social pe care o făcea el atunci acum este foarte frecvent abordată de marile corporații și încearcă să facă lucrurile acestea. Am venit cu această idee, "Vioara lui George Enescu", pe care cântă Gabriel Croitoru; ar putea să ajungă la cât mai multă lume. Ei, unde nu ajunge muzica clasică în România sub nicio formă? În localitățile rurale. Am plecat din satul lui Enescu, din nordul Moldovei, din Bucovina, unde evident că se știa ce este o vioară, ce este Enescu. Am fost în muzeul respectiv, toți copiii auziseră, dar imediat ce am părăsit zona respectivă, Gabriel Croitoru și Horia Mihail au avut surpriza să aibă săli pline la căminele culturale respective, unde avusesem parteneri locali, cu public venit... unii veniseră cu microbuzul școlii, unii veniseră cu căruța, dar un public care i-a ascultat efectiv cu religiozitate, putem spune. Prin sudul țării, unde iarăși sunt comunități poate și mai defavorizate, au ajuns în Insula Mare a Brăilei, mergând pe drum de pământ - asta în 2012, repet - niște zeci de kilometri, au ajuns într-un sat din Insula Mare a Brăilei unde erau copii care nu văzuseră niciodată în viața lor, în realitate, o vioară, nu mai discut de un pian; doar la televizor văzuseră. Și au fost atât de încântați! Iar în zonele acestea din Ialomița și Călărași, efectiv au venit femei cu câte cinci copii, pe care i-au aruncat în rândul întâi, și s-au dus la ei și le-au spus... i-au spus reporterei de la Radio, care a fost cu ei: "Nu credeam că o să vină vreodată niște domni de la București, să ne cânte nouă muzică clasică. I-am adus și pe ăștia mici pe toți, să stea" - bineînțeles că nu stăteau cuminți ăia mici, dar nu are importanță. Au auzit prima dată muzică clasică cântată la vioară și pian și toată lumea era extrem de încântată!/ovidiu/cvanato/ Deci nu este nevoie...

Realizator: Această reacție pe care dvs ați descris-o în legătură cu publicul care nici nu mai văzuse, poate, cum spuneți, un instrument în realitate, nu mai ascultase niciodată o orchestră; aceste reacții, fiind reconfortante prin mesajul lor, nu pot să nu ne ducă cu gândul la acest sofism care este adesea vehiculat la noi, acela referitor la faptul că publicul cere un anumit tip de subcultură. Publicul nu cere asta, după cum bine ați descris și ați verificat prin intermediul celor pe care i-ați trimis prin țară, în întâmpinarea unui public care era dornic de așa ceva, dar nu știa cum să acceadă la ceea ce ați oferit dvs. Iată, deci, acest lucru demontează în fond acest sofism pe care am ținut să îl subliniez.

Oltea Șerban Pârâu: Într-adevăr, demontează complet această poveste. Eu cred în faptul că trebuie să ducem și cultura și muzica clasică spre cât mai multă lume, chiar dacă există și o altă tendință, în care... s-a întâmplat să fiu acuzată de faptul că de ce vreau eu să mă adresez unui public larg, când lucrurile astea trebuie să fie accesibile unei elite și sunt făcute de o elită și sunt pentru o elită.

Realizator: Aceasta e o altă extremă, la fel de neplăcută.

Oltea Șerban Pârâu: Revenind, ceea ce mi s-a mai părut interesant în aceste turnee care i-au făcut pe artiști, pe Gabriel Croitoru, pe Horia Mihail, pe ceilalți colegi ai mei să străbată țara în lung și în lat, a fost că la aceste turnee cu vioara lui Enescu la sate - care, repet, se petrec în prezent - de multe ori am întrebat: "De unde ați aflat?" Era organizat, dar până la urmă oamenii, ca să vină la acel cămin cultural, trebuiau să afle de undeva. De foarte multe ori răspunsul era: "de la preot" sau "de la învățător". Și asta demontează povestea că ei stau doar cu ochii în televizor pe anumite canale nu tocmai culturale.

Realizator: Mutând discuția din registrul cultural în cel moral, apropo de bune reflexe morale, reiese de aici, din ceea ce spuneți, și următorul fapt: omul majoritar este un om care are aceste reflexe ațipite, și în această ațipire se adâncește tocmai din cauza livrării spre el a unor subproduse culturale, a unor produse smintitoare din punct de vedere moral. Nimeni nu este total irecuperabil. Și dacă asistăm astăzi în România la fenomene evident triste, izvorâte din pierderea acestor reflexe morale, este și pentru că probabil nu se oferă suficient de mult în registrul exemplelor bune. Dvs - de aceea am vrut să vorbiți despre asta - ați reușit prin aceste proiecte să puneți accente ascuțite exact pe ceea ce ar trebui să domine în mesajul mediatic. Am vorbit despre aceste proiecte. Mi s-au părut și mi se par niște excelente exerciții de recuperare a reflexelor culturale și morale. Mulți se întreabă: ce înseamnă asta? Cum am putea descrie, stimată doamnă, un bun reflex cultural? Cum se traduce el și mai ales cum se ajunge la el? Prin educație, evident, dar nu numai.

Oltea Șerban Pârâu: Prin educație - aici este într-adevăr o problemă, mă confrunt cu ea și personal, prin intermediul fiicelor mele, care sunt în școala primară, și îmi dau seama că față de momentul când am făcut eu școală, dacă văd apetența pe care o au pentru o materie nou apărută, religia, care pe vremea mea nu se preda în școli...

Realizator: Relativ nouă, deja.

Oltea Șerban Pârâu: Relativ nouă, dar care s-a așezat, și apropierea lor de această materie este tot prin intermediul poveștilor pe care le spune profesorul de religie în clasele I-IV. Îmi dau seama de faptul că orele legate de educația plastică, muzicală și așa mai departe au scăzut ca număr. Este mai mult sau mai puțin important. Ceea ce este mai grav este că ele sunt predate într-o manieră neatractivă. Eventual se cântă sau se pun tot niște cântecele din acelea stupide de pe CD-urile pentru copii și se trece repede - "hai că avem română și matematică"; nu se fac cu un profesor specializat. Sinceră să fiu, regret lucrul acesta, pentru că atunci când au ocazia să afle de mici copii despre muzică, despre teatru, despre literatură, în mod clar devin atenți, devin interesați./opopescu/cvanato/ De aceea am mai dezvoltat alte proiecte, cu care am mers direct în școli, deocamdată doar în Bucureșți, dar sperăm să ne permitem să facem și mai mult decât atât prin Radio România Cultural. Este vorba de "Ora de educație muzicală" și "Ora de educație teatrală", în care venim în clase - am fost în fel și fel de licee, de la cele mai mărginașe școli din București sau chiar din satele dimprejurul Bucureștiului până în licee de elită, cu copii care au tot ce își doresc acasă. Și deși la început reacția a fost puțin reticentă, pe măsură ce au văzut că le venea un instrumentist cu un instrument viu în față, cineva care le povestea, le mai punea și chestiuni pe internet - cum arată, despre ce este vorba, asta la muzica clasică, la teatru, li se explicau detalii despre arta actorului -, deveneau interesați, indiferent ce bagaj cultural aveau de acasă. Este foarte important ce află acasă, dar și la școală este foarte important.

Realizator: Așadar, aceste reflexe, și culturale și morale, trebuie cultivate de la o vârstă fragedă, din primele clase, după cum spuneați dvs. Aici școala, evident, are enorm de oferit, dar și familia. Știu că, inevitabil, dat fiind că dvs ați devenit un coordonator al unor instituții culturale chiar din anii '90, v-ați lovit, cred, de ambiguități atât ideologice cât și culturale, moștenire a comunismului, care încă mai poluează spațiul notru public.Vă mai întâlniți încă cu astfel de obstacole? Reușiți cu adevărat să articulați proiectele pe care le aveți, sau întâmpinați încă dificultăți în acest sens?

Oltea Șerba Pârâu: Deja pot să spun că a trecut destul timp și nu pot să zic că acestea au fost piedicile pe care le-am întâmpinat în ultimul timp. E vorba mai degrabă anii 2000 decât de anii '90, însă ce s-a întâmplat atunci a avut și componente negative. Ceea ce a rămas și într-adevăr este acum o piedică este acel reflex al faptului că, indiferent ce facem și cum facem, inclusiv în acest domeniu cultural-educativ mass-media, noi trebuie să existăm - ăsta este reflexul cu care mă confrunt. Și poate atunci oamenii nu reușesc să se motiveze suficient pentru a încerca să facă prin muzică, prin cultură, prin radio, prin ceea ce fac, să își îndeplinească într-adevăr misiunea pe care o are Radioul public, și anume să ajungă la cei cărora se adresează. Atunci când am senzația, la colegii mei, că își bifează activitatea pur și simplu și au plecat acasă, atunci mă gândesc la acest tip de piedici. Și uneori mă gândesc: "Până la urmă, nu vă gândiți că vă adresați unor oameni? De-aia suntem... Oamenii aceștia plătesc o taxă, noi trebuie să le livrăm un produs care să le fie inteligibil". Trebuie să ne gândim la publicul căruia ne adresăm și să îi oferim exact ceea ce ați spus, să-i oferim și ceea ce nu îi oferă televiziunile și radiourile publice, un refugiu cultural, senzația că mai există repere morale, culturale, educative, la care îți poți raporta educația copiilor. Însă lucrul acesta nu-l poți face vorbind pe limba ta sau încercând să iei lumea de la nivelul catedrei și privind de sus. Acesta este lucrul cu care nu reușesc uneori să mă înțeleg cu colegii mei: necesitatea de a ne face înțeleși, de a veni cât mai aproape de cei cărora ne adresăm.

Realizator: Acest lucru ține, cred, chiar în cazurile pe care le-ați menționat, tot de o carență, poate, atât din punct de vedere cultural, cât și din punct de vedere moral.

Țin să punem discuția într-un registru mult mai larg. Mulți se pot întreba care este legătura între un reflex cultural și un reflex moral. Care este dimensiunea morală a culturii în spațiul public? Ea este cu siguranță una foarte accentuată, pentru că nu putem să nu facem doar aluzie, trimitere la următorul lucru: o societate, cu cât este mai pauperizată din punct de vedere cultural, cu atât stă mai prost și din punct de vedere moral, pentru că actul de cultură este un act de igienă aproape în spațiul public și nu numai. În acest sens cred că gândiți și dvs: relația între cele două este una inextricabilă.../menescu/cvanato

Oltea Șerban Pârâu: Într-adevăr este o relație foarte, foarte strânsă și asta încercăm să facem în toate activitățile care au legătură cu cultura și cu educația. În radio asta încerc și eu să fac, poate uenori mă fac înțeleasă, poate alteori nu. Este nevoie să ajutăm cât mai multă lume să înțeleagă și această dimensiune a vieții, care într-un final le va întoarce însutit investiția. Pentru că a te raporta la cultură într-o manieră constructivă efectiv îți oferă bucurii sufletești pe care nu le poți avea de la ceea ce se oferă în registrul divertismentului simplu. Tot ce încerc să spun este că, dacă folosim cuvinte prea mari, lumea se poate speria și asta încerc să fac - să nu dau impresia că toată zona culturală este ceva atât de dificil încât până la urmă niciodată nu o să reușesc să înțeleg lucrurile astea. Nu este așa. Se înțelege foarte mult cu sufletul în primul rând - și muzica, și teatrul, și literatura -, după care se poarte ajunge sau nu la un registru superior de decodificare, care nu este obligatoru, repet, pentru toată lumea. Însă...

Realizator: Dar este mereu binevenit.

Oltea Șerban Pârâu: Este binevenit mereu, dar pentru a ajunge la acest al doilea registru trebuie să-l depășești pe primul. În momentul în care refuzi accesul, refuzi cultura, pentru că nu e ceva ce te interesează sau nu contează ceva pentru cei puțin și din elită, în acel moment nu vei ajunge la acel nivel superior de înțelegere.

Realizator: Cred că am comite un exces de optimism dacă ne-am imagina că tot ce încearcă Radio România Cultural să facă, încearcă câteva instituții de multe ori discret să facă, proiectele pe care dvs le-ați articulat, cred că într-adevăr am comite un eșec de optimism să credem că toate aceste eforturi ar putea transforma spațiul public într-un spațiu care să respire cultural și elitist. Acest lucru nu este posibil nicăieri, dar este un exercițiu permanent necesar, întrucât cu cât mai mulți oameni se contaminează pozitiv de cultură, de muzica clasică, de frecventarea unor instituții care oferă un mesaj constructiv, evident nu mai vorbim de frecventarea spațiului Bisericii, care este o instituție la rândul ei implicată cultural, nu doar liturgic și social ș.a.m.d., toate aceste lucruri sunt mereu necesare în ciuda faptului, repet, că procentul probabil de oameni care ajung să frecventeze în mod sistematic o sală de concert sau alte spații culturale va rămâne probabil minoritar. Asta nu trebuie să ne facă să dezarmăm.

Oltea Șerban Pârâu: Într-adevăr, asta este ceea ce am încercat să induc tututor colegilor mei de când sunt în Radioul public, această credință în faptul că trebuie să încercăm. Când nu voi mai crede lucru acesta că merită să încerc, atunci probabil că voi renunța la această activitate, pentru că eu cred cu siguranță că numărul celor care pot fi contaminați de cultură poate crește și, slavă Domnului, în România are de unde crește. Din păcate consultam la un moment dat niște statistici în barometrul cultural european, suntem prin ultimele locuri la consumul de cultură, la tot ce înseamnă..., e adevărat că și gradul de sărăcie a poporului contribuie foarte mult la tot ceea ce înseamnă acces la cultură, pentru că când ai foarte puțini bani, chiar dacă biletele la un concert sunt ieftine sau există reduceri pentru pensionari, nici nu știi cum să îi împarți.

Realizator: Da. Și există mereu o categorie pentru care acel ieftin de care vorbim nu este suficient de ieftin.

Oltea Șerban Pârâu: Nu este suficient de ieftin într-adevăr, dar și psihologic există o barieră prin care crezi că: nu, nu, cum o să-mi iau eu o carte sau cum o să mă duc eu la teatru sau la concert? Noi încercăm să facem asta la Sala Radio, biletele la concerte sunt foarte, foarte accesibile, sunt la un sfert, la jumătate de pret al unui film la mall. Deci, la un concert de muzică clasică cu un solist și un dirijor reprezentativ, uneori străini, invitați, deci face parte din ceea ce încercăm să întorarcem societății pentru taxa radio pe care o plătește - aceste concerte, aceste produse culturale accesibile publicului. Însă uneori, într-adevăr, nu este de ajuns. Există un blocaj psihologic în fața ideii de a depăși simpla supraviețuire și a-ți mobila creierul cu lucrurile care vin din această zonă./dursache/cvanato

Realizator: În orice caz, soluția cea mai eficace este cea pe care ați identificat-o, aceea de a ieși dvs., ca instituție, în întâmpinarea marelui public, întrucât marele public de multe ori este într-o inerție din care nu poate ieși singur. Așadar, nu pot decât să vă felicit pentru toate aceste proiecte atât de frumoase pe care le-ați desfășurat și le desfășurați în calitate de coordonator al unei instituții atât de importante în spațiul nostru public. Apropo de instituție, RADIO ROMÂNIA aniversează anul acesta o vârstă venerabilă - 85 de ani se împlinesc anul acesta.

Oltea Șerban Pârâu: Într-adevăr, în 1928, la 1 noiembrie, a fost emis primul semnal în eter. Atunci era un singur post de radio, nu era RADIO ROMÂNIA CULTURAL...

Realizator: RADIO ROMÂNIA.

Oltea Șerban Pârâu: RADIO ROMÂNIA, da. Dar într-adevăr, acel prim moment, acea primă perioadă, în afara unor scurte buletine de știri, conținea majoritar cultură. Deci în 1928, când a început să se difuzeze radio în România, a fost primul concert, s-a difuzat în direct pe 30 noiembrie 1928, cu Mihail Jora la pupitru. Atunci nu se putea înregistra, totul trebuia să se întâmple live, și muzica, și teatrul și tot. Prima piesă de teatru radiofonic a fost montată, dar prezentată live, ca teatru radiofonic, în 1929, în februarie. Într-adevăr, aniversăm această vârstă frumoasă, și asta îți dă un pic curajul să crezi în toate aceste povești că poți face ceva în zona culturală și în zona educativă, pentru că, având în spate această tradiție, care înseamnă nenumărate, efectiv nenumărate voci și personalități care au trecut pe la microfoanele RADIO ROMÂNIA.

Realizator: Chiar v-aș ruga să invocați câteva nume.

Oltea Șerban Pârâu: Ce să vă spun, acum chiar avem la RADIO ROMÂNIA CULTURAL - și la toate posturile RADIO ROMÂNIA - un proiect care se cheamă "Ascultă vocea". De la 1 octombrie la 1 decembrie se difuzează, cine ne aude, oriunde în țară, pe frecvențele posturilor noastre va auzi acest proiect; se cheamă "Ascultă vocea", și un minut și câteva secunde se aude câte o voce pe care o prezentăm la început - că e vorba de Armand Călinescu sau Nicolae Iorga, că e vorba de Birlic sau Maria Tănase...

Realizator: Voci din arhiva de aur a Radioului.

Oltea Șerban Pârâu: Voci din Fonoteca de aur, care au fost înregistrate la acea vreme - Minulescu recitând poezii, Bacovia, Nichita Stănescu - din cei mai tineri, mai recenți. În general, într-adevăr, am ales acele voci ale personalităților care nu mai trăiesc în acest moment pentru că ele pot fi foarte rar auzite. Există un tezaur în fonoteca noastră, aceste voci, aceste personalități care au trecut pe la microfonul RADIO ROMÂNIA, dar această operă de imortalizare a vocilor și a personalităților importante continuă și acum, și asta este ceea ce diferențiază RADIO ROMÂNIA și RADIO ROMÂNIA CULTURAL în mass media contemporană, audiovizuală: faptul că încercăm să și tezaurizăm, să oprim clipa dintr-un punct de vedere pentru acea vârstă a personalității respective. Acum avem, legat de Festivalul Național de Teatru, o secțiune on-air a festivalului; eroina festivalului este Mariana Mihuț. Am găsit toate înregistrările Marianei Mihuț, de când face ea înregistrări la radio, din anii '60-'70, și am făcut o secțiune on-air de teatru radiofonic, care se va difuza în paralel cu ceea ce se va întâmpla pe scenă. Lucrurile acestea sunt foarte importante și fac parte din acele proiecte speciale care se petrec pe post, se reiau și pe internet, online, dar care încearcă să iasă un pic din cotidian, tot așa, creând mici povești care să atragă atenția și să atragă publicul către noi.

Realizator: Toate astea nu subliniază decât rolul imens pe care îl joacă RADIO ROMÂNIA, RADIO ROMÂNIA CULTURAL, din această perspectivă. E o tradiție bogată deja în spatele instituției pe care o reprezentați, o tradiție care și responsabilizează foarte mult. Asta vă incită, cu siguranță, să fiți foarte prezenți în continuare în spațiul public cultural. Și acum mă gândesc la marele eveniment artistic și cultural care s-a consumat recent, este vorba de Festivalul "George Enescu". Și aș fi dorit să vă întreb cum a reflectat RADIO ROMÂNIA CULTURAL acest mare eveniment, un eveniment care realmente onorează România./pvelisar/cvanato/ Cei care nu au putut avea acces la concertele respective sau nu au apucat să asculte câteva dintre aceste concerte ar trebui să știe că în București au venit unii dintre cei mai mari dirijori ai lumii, unele dintre cele mai mari orchestre ale lumii ș.a.m.d. Așadar, care a fost rolul RADIO ROMÂNIA CULTURAL în acest context?

Oltea Șerban Pârâu: Rolul RADIO ROMÂNIA CULTURAL și RADIO ROMÂNIA MUZICAL - sunt două posturi; avem șansa ca RADIO ROMÂNIA să aibă două posturi culturale; nu peste tot în Europa se întâmplă lucrul acesta. Postul dedicat muzicii clasice, RADIO ROMÂNIA MUZICAL, are însă acoperire doar într-o parte din țară, și de aceea RADIO ROMÂNIA CULTURAL suplinește prin preluările marilor evenimente, cum a fost cazul Festivalului Enescu, dar difuzează nu doar muzică, ci și teatru, literatură ș.a.m.d.

Revenind la Festivalul Enescu, noi de când a început Festivalul Enescu, din 1958, suntem... pe vremea aceea nu se chema "coproducător"", dar suntem alături de Festivalul Enescu, difuzăm cât mai multe concerte. La ora actuală putem spune că difuzăm integral Festivalul Enescu în direct, cu excepția acelor concerte unde artiștii nu permit accesul radioului și televiziunii. Sunt Radu Lupu, Kissin, Murray Perahia... au fost niște artiști care, fie de obicei, fie de data aceasta, nu au permis înregistrarea, dar proporția este de 95%. Am difuzat în mare măsură live, și asta a făcut ca orice iubitor de muzică sau oricine a fost curios să asculte în direct acest festival, oriunde ar fi stat în țară - și, prin internet, și în afara țării - să aibă acces la acest mare eveniment care este Festivalul Enescu.

Realizator: Permiteți să pun doar punct și virgulă în discursul dvs, pentru că avem un material frumos ilustrativ în acest sens. Vă invit să îl urmărim./opopescu/cvanato

*

Realizator: Iată, am revenit, după ce am urmărit un material, cum spuneam, frumos, ilustrativ legat de Festivalul George Enescu, în care au fost implicate atât corurile, cât și orchestrele radio. Aș fi vrut să vă întreb cum se poate asigura și astăzi - în condițiile unei piețe culturale foarte mișcătoare, în care apar diverse variante de cereri, sunt solicitări, probabil, care nu mai seamănă cu solicitările de acum două sau trei sau mai multe decenii - cum se poate asigura continuitatea reperelor atât interpretative, cât și repertoriale într-un astfel de context? Există riscul unor compromisuri în acest sens, adică ceea ce interpretează corurile radio, orchestrele radio este în strânsă legătură inclusiv cu o cerere a publicului în acest sens?

Oltea Șerban Pârâu: Înțeleg întrebarea dumneavoastră. Din fericire, să spunem, șansa de a face un compromis în acest domeniu este destul de mică, ca și riscul, este destul de mic, pentru că...

Realizator: Întrucât publicul e unul stabil.

Oltea Șerban Pârâu: ...întrucât publicul este unul stabil, așa că singurele chestiuni care pot fi considerate compromisuri țin de modul în care împachetezi, în care prezinți, prin care atragi lumea în sala de concert. Ceea ce se întâmplă în sala de concert, până la urmă, este o chestiune foarte clară, care are o desfășurare tip. Se cântă muzică scrisă, muzică clasică, preclasică, romantică, modernă... În această zonă, nu prea ai cum să faci compromisuri...

Realizator: Mă refer inclusiv la gradul de dificultate al pieselor abordate. Ce am ascultat acum câteva minute n-aș spune că se situează într-un registru foarte accesibil publicului larg.

Oltea Șerban Pârâu: ...accesibil, într-adevăr... În lucrări cum este "Recviemul de război" de Britten abordăm mai rar, nu numai pentru că nu sunt accesibile publicului, dar sunt foarte greu accesibile și financiar, pentru că este o mare desfășurare de forțe, soliști foarte pretențioși. Pentru a interpreta la Sala Radio și cu difuzare radio și europeană, pentru că asta are legătură cu ceea ce facem noi, aceste concerte sunt preluate de Uniunea Europeană de Radio și pot fi ascultate oriunde în Europa prin radiourile publice cu care suntem în relații. Așadar, e foarte costisitor să cânți astfel de piese, nu numai prin cei pe care trebuie să-i pui pe scenă, ci și prin drepturile pe care trebuie să le plătești pentru partituri, difuzare ș.a.m.d. De aceea, lucrări de anvergura aceasta și, în general, lucrările foarte moderne și foarte complexe se fac în festivaluri. În stagiune, mai rar se întâmplă să abordăm astfel de piese. De aceea, ne bucurăm,când vine un Festival Enescu, că ne putem permite să cântăm astfel de lucrări, însă în... Eu nu consider că este un compromis, atunci când cânți Mozart, Beethoven, Grieg sau lucrări ale secolului XX, Stravinsky, Richard Strauss, Enescu - iată. Așadar, programul, este vorba de o politică de programe, prin care trebuie să echilibrezi ceea ce se întâmplă la Festivalul Enescu, o dată la doi ani, când este un buget țintit în ideea de a aduce mari orchestre străine, de a integra orchestrele românești în acest context, încercând să faci servicii ambelor părți, și ceea ce se întâmplă în stagiune, pentru că finanțarea stagiunilor curente în țară este foarte, foarte firavă, în București este la nivelul unei supraviețuiri decente, proporționale cu țara în care ne aflăm. Ar fi exagerat să sperăm că putem avea bugete pentru stagiuni cum au orchestrele din vestul Europei, dar eu cred că în acest context se pot face lucruri foarte bune, exact căutând să atragi printr-un mod de programare mai special și prin a valorifica, în afara soliștilor români și a invitaților străini, și acea categorie extrem de bine reprezentată și de dispobilă și de dornică să revină în fața publicului de acasă pe care îl reprezintă artiștii născuți în România, dar care activează mai mult în străinătate, indiferent cărei generații aparțin ei.

Realizator: Apropo de lucrul acesta, ați menționat ceva foarte îmbucurător. Foarte mulți artiști recunoscuți internațional provin, evident, din școala românească. Aș vrea să vă întreb: cum vi se pare că mai stăm astăzi? Considerați că șoala muzicală românească e una care mai rodește, ca să spun așa, personalități autentice?/ovidiu/schelaru

Oltea Șerban Pârâu: Excepții vor exista întotdeauna...

Realizator:...autentice?

Oltea Șerban Pârâu: Dar o perioadă foarte bună și foarte rodnică au fost anii '70-'80 în care într-adevăr...

Realizator: Paradoxal...

Oltea Șerban Pârâu: Da, atunci s-au strâns foarte mult porțile liceelor de muzică, am trecut exact în aceeași epocă, îmi aduc eu aminte acum venind spre studioul dvs cum plecam de la școală de la... și urcam pe dealul Patriarhiei și coboram pe partea cealaltă mâncând covrigi, că aici undeva în spate este liceul, unul dintre liceele de muzică din București, atunci s-au născut multe personalități, au crescut, era o școală foarte stabilă și au generat o generație de aur de cântăreți și cântărețe, în primul rând, dar și de altfel de muzicieni. Ulterior, după '90, a crescut o altă generație care acum..., între violoniști sunt foarte mulți violoniști români care dețin pozițiile de concert-maestru al principalelor orchestre din Europa. Că este vorba de Concertgebouw Amsterdam, este Liviu Prunaru, că este vorba despre Basel, Zürich, Geneva, în Franța, în foarte multe locuri o să constatăm că liderul orchestrei, concert-maestrul este român. Ceea ce înseamnă că și în anii '90 s-a produs mult. Că ei și-au terminat în România sau deja de la facultate sau unii chiar din liceu au plecat să studieze în Europa nu mai este la fel de important. Este clar că suntem un rezervor de talente important și ceea ce este important revenind la ce spusesem inițial este că acești oameni, chiar dacă ajung să trăiască la alte standarde financiar și sunt plătiți altfel acolo, întotdeauna sunt foarte bucuroși să fie invitați acasă și să revină acasă. Unii care nu își permit să revină acasă pe onorariile de aici preferă să vină pro bono. Dar această tendință am văzut-o la majoritatea, acum am artiste precum Ruxandra Donose, Elena Moșuc, vor reveni în toamnă, din generația mai tânără Teodora Gheorghiu, de asemenea chiar o persoană care a avut apariții mai rare pe scenele noastre, vorbesc despre celebra soprană Angela Gheorghiu, am făcut cu ea niște înregistrări care probabil vor apărea de sărbători, exact înregistrările de colinde românești în niște aranjamente special făcute pentru ea, Corul Madrigal, Corul Acustic și Orchestra Națională Radio, dirijată de Tiberiu Soare, va apărea acest album în decembrie și care, iată, demonstrează același lucru: că ei sunt atrași de locul de unde au plecat și doresc să întoarcă ceea ce au câștigat și au luat de la țara în care s-au născut, să întoarcă către oamenii de aici.

Realizator: Mă bucur foarte mult să aflu aceste lucruri din partea dvs. Mulți dintre telespectatori însă ar putea observa în mod justificat că vorbim despre frumoase, strălucite excepții. Am discutat mai demult, într-o ediție trecută, cu directorul Corului Madrigal. Atunci și domnia sa și eu am sesizat că nivelul cultural muzical în România este unul, aș spune, nepermis de scăzut prin comparație cu țările occidentale, unde un om obișnuit, în general, dacă a frecventat cursurile unui liceu cu profil umanist, știe să descifreze un portativ. Este un om care nu se crispează în fața unei piese accesibile de altfel din muzica clasică. La noi, lucrurile nu stau deloc așa. În sensul acesta cred, este mult de făcut și rolul care se acordă materiei, studiului muzicii în școală este unul, aș spune, nepermis de mic la ora actuală.

Oltea Șerban Pârâu: Este adevărat, însă ceea ce încerc eu să fac și încerc să îi fac și pe colegii mei să înțeleagă este că asta este o realitate, nu avem cum să o modificăm, poate noi, din punct de vedere instituțional, însă nu trebuie să ne lamentăm al nesfârșit de acest lucru și să stăm să vedem oare ce se întâmplă. De aceea tot ce facem într-o manieră de educație informală facem pentru a compensa această realitate, care este tristă, este adevărat, raportat la, hai să spunem, ce se întâmpla în urmă cu 20 de ani, dar este trist în general pentru că nu am pornit de la același nivel, hai să fim serioși./menescu/schelaru/ Pe vremea în care existau Mozart și Beethoven în Vest...

Realizator: Dar totuși am pornit acum 23 de ani; ar fi trebuit să ajungem mai departe, nu credeți?

Oltea Șerban Pârâu: Am pornit, eu zic, cam prin perioada interbelică în mod real, dar, așa cum vă spuneam, când a venit Franz Liszt în România în 1848, nu exista niciun pian pe teritoriul țării. Singura muzică existentă era meterhaneaua turcească, așa că decalajul de la care am pornit era atât de mare, trece peste perioada comunistă, merge la începutul secolului XIX. Odată cu Enescu, noi am avutp rimul compozitor semnificativ. Nu putem vorbi despre Mozart, despre Palestrina... Dacă ne uităm pe calendrar, lucrurile stau foarte... Deci singura muzică existentă era pe de o parte muzica religioasă care se cânta în biserici și folclorul, care era o muzică minunată, dar foarte, foarte simplă, care se perpetua într-o manieră orală. Nu era vorba de o muzică foarte, foarte complexă. Și atunci acest decalaj este greu de prins din urmă. Eu văd altfel: mie mi se pare că am făcut niște progrese incredibil de rapide.

Realizator: Vă mărturisesc că și eu văd lucrurile altfel, dar nu am putut să mă abțin să vă provoc în acest sens, tocmai pentru a scoate în evidență faptul că este posibil mai mult. Nu este suficient acum, e mereu posibil mai mult și necesar mai mult.

Oltea Șerban Pârâu: Este posibil și cred că aceia care putem face ceva în acest sens am putea să ne canalizăm energiile mai mult în a face, și nu în a încerca să demonstrăm că alții din zona noastră culturală n-au făcut bine sau fac mai prost sau... Această manieră de a vedea ce ai făcut tu bine și au făcut alții prost este foarte frecventă în lumea culturală, indiferent de domeniu, că e muzică, teatru sau literatură, și este demobilizantă, într-adevăr. Eu cred că ar trebui să realizam că dacă nu ne concentrăm toți cei care putem face ceva, din zona publică, din zona privată, din cultură, din credință, din educație, indiferent unde activăm, că putem să facem ceva și că dacă noi realizăm că putem face ceva înseamnă că suntem, avem practic menirea de a face ceva, dacă nu ne dăm seama de lucrul acesta, atunci este trist. Pentru că dacă nici noi nu ne dăm seama, ce putem să le cerem celorlalți care eșuează în fața programelor discutabile.

Realizator: Ceea ce ați semnalat dvs, această lamentație abundentă în marginea a ceea ce nu este încă suficient de mult, a ceea ce nu se face încă bine și așa mai departe cred că traduce exact lipsa unui bun reflex atât cultural, cât și moral, întrucât asistăm dacă este așa, și este, la un excesiv efort aproape deconstructivist și demobilizant, excesiva critică. Critica aceasta sterilă în general nu ajută aproape cu nimic decât în măsura în care ne întoarce cu fața spre niște lucruri pe care trebuie să le remediem. Așadar, chiar această lamentație traduce in fond un încă prost reflex moral și cultural, despre care am încercat să vorbim așa pe parcursul acestei emisiuni din perspectivca necesarei recuperări a reflexului respectiv. Ați amintit dvs ceva mai devreme despre, aș spune, excesul de spectacol uneori vulgar din spațiul mass-mediatic. Ceea ce face Radio România și Radio România Cultural aș spune că este un antidot sau poate fi un antidot la acest exces care practic se revarsă în peisajul nostru mediatic atins de comercial și așa mai departe. Considerați că este suficient acest antidot? Ce ar mai trebui făcut pentru a atrage atenția marelui public, pentru a-i distrage practic atenția în mod pozitiv de la ceea ce vede acum spre altceva? Și legat de această întrebare aș mai adăuga încă una: dacă Radio România este in general cumva dezavantajat de televiziunea care domină în general viețile noastre?

Oltea Șerban Pârâu: Ajungem la o nouă lamentație. Întotdeauna radioul a fost fratele sărac al televiziunii. Repet: întotdeauna mi-a plăcut să văd jumătatea plină a paharului. Atunci când îmi mai pierd entruziasmul, mă duc și mă mai strecor în spatele Corului de Copii Radio la repetiții, să văd cum învață ei "Recviemul de război" de Britten, care este o muzică foarte grea, dificilă, în latină și cum reușește dirijorul /opopescu/schelaru/ lor, Voicu Popescu, să le inducă acest entuziasm pentru un discurs atât de dificil. Și îmi revin și îmi recapăt optimismul și cred din nou că lucrurile se pot face și că nu trebuie să-ți pară rău că ești radio, și nu televiziune, ci să vezi care este avantajul de a fi radio, și anume faptul că ai o oarecare libertate, ai o oarecare flexibilitate și dinamică pe care televiziunea nu o are. Poți fi întotdeauna fi primul, poți reflecta lucrurile foarte viu și foarte plastic doar prin intermediul sunetului. Dar acum lucrurile nu mai sunt atât de bine delimitate, pentru că vorbim despre 2013; lucrurile încep să se îmbine. Întotdeauna încerci prin sunet să redai cât mai mult, dar, dat fiind că am ajuns și pe internet, întotdeauna cel care ne ascultă poate vedea și o prelungire în text, în fotografie, uneori și în video, dar nu îl constrângi să stea fix în fața aparatului, în fața televizorului și să consume doar televiziune. Cred că asta oferă radioul și nu oferă televiziunea, cu tot respectul pentru cei care ne privesc acum, oferă libertatea de a asculta și de a face și altceva în același timp și o libertate de a alege pe care poate nu ți-o dă televiziunea. Întotdeauna eram întrebată de ce difuzăm noi Gala Uniter sau alte lucruri care se dau și la televizor. Zic: pentru că unii oameni sunt interesați de ce se întâmplă acolo, nu sunt în fața televizorului, vor să se poată mișca, vor să poată face și altceva în timpul acesta și practic îi interesează ce se întâmplă acolo, nu vor neapărat să vadă totul, deci să intre în acel spațiu. Așadar, bineînțeles că este un dezavantaj dacă încerci să compari două lucruri ce nu pot fi comparate. Însă faptul că radioul se ascultă în continuare, faptul că Radioul public are 40% din piața românească, ceea ce nu se întâmplă în foarte multe țări din Europa, așadar difuzând programe de o anumită calitate - și nu mă refer aici doar la Radio România Cultural și Muzical, mă refer și la Actualități, la posturile regionale -, se păstrează un anumit nivel. Și uite totuși că lumea te ascultă; dacă vorbești despre 38-40% din piață, este un procent semnificativ. Așadar nu toată lumea fuge spre celelalte...

Realizator: Deloc. Și mă bucur că ați subliniat asta și voiam să adaug că, în contextul unei hipertrofii a imaginii, a unei inflații a imaginii care nu este întotrdeauna de cea mai bună calitate, mai ales a mesajului care răzbate din ea, cred că radioul poate fi deja într-un ușor avantaj pentru cei care caută altceva decât oferă televiziunile. Uneori absența imaginii s-ar putea să fie un beneficiu, și nu o carență în sensul acesta. Ceea ce transmite Radio România Cultural și radioul în general nu poate transmite de cele mai multe ori televiziunea, care are o altă orientare.

Oltea Șerban Pârâu: Este unul dintre avantajele muzicii față de teatru, literatură și toate celelalte arte, care trebuie obligatoriu receptate și prin intermediul văzului. Avantaje și dezavantaje, pentru că, când difuzezi muzică pur și simplu la televizor, lumea e mai puțin tentată. În același timp este un domeniu cultural foarte internațional, să spun așa, care nu necesită traducere și prin muzică ceea ce se produce cultural în România poate fi accesibil și altor culturi. În teatru, literatură și celelalte domenii avem nevoie de traducere și de trecerea prin alte filtre.

Realizator: Suntem deja în ultimele probabil cinci minute ale dialogului acestuia, pentru care vă mulțumesc, și, pentru că am vorbit foarte mult și inevitabil de muzica clasică, de reflexele morale, culturale în spațiul public, aș spune că toate acestea se învecinează foarte frumos cu ideea de noblețe. Când intri într-o sală de concert, când intri într-un spațiu cum este cel al Bisericii, ideea de noblețe, de aristrocrațism spiritual vine de la sine. Aș vrea să vorbim puțin la sfârșitul acestui dialog și despre necesitatea aceasta a cultivării nobleței în spațiul public. Bineînțeles, aici e vorba de modele. Aceeași discuție deja foarte veche legată de modele, de criza modelelor ș.a.m.d. Dar abandonarea nobleței este dramatică într-un spațiu public. Abandonarea modelului moral ș.a.m.d. Ceea ce oferă muzica clasică /dursache/schelaru/ din această perspectivă este, aș spune, un model deja și o cale spre a cuceri această idee de noblețe. Cât de importantă este noblețea în spațiul public, stimată doamnă?

Oltea Șerban Pârâu: Nu știu la acest moment cât de importantă mai este. Într-adevăr, muzica clasică are o înrudire cu această noțiune de noblețe și chiar dacă, revin la Festivalul Enescu, vedeam lume care vine la concert foarte, foarte divers îmbrăcată, există încă reflexul, chiar al celor care nu vin frecvent la concerte, de a se îmbrăca frumos și a veni la concert sau la operă. A mai scăzut față de anii trecuți, în care în care vedem, totuși, o proporție mai mare de oameni care respectă și vestimentar venitul la concert, însă automat modul de comportament într-o sală de concert, faptul că trebuie să taci la un moment dat și să aplauzi la alt moment dat, aceste reguli de etichetă pe care trebuie să le respecți duce către această zonă. Ar fi foarte bine ca lumea să înțeleagă mai repede lucrurile astea. Nu întotdeauna se poate repede. Am fost cu Orchestra Națională Radio în China, în luna mai, într-o sală foarte modernă, toate lucrurile erau la nivel american, nu românesc, dar publicul era avertizat - oamenii erau foarte curoși - era avertizat, scria la intrare, să nu vină în papuci, să țină copiii de mână. Așadar, iarăși putem privi lucrurile într-o manieră pesimistă: "Vai, la noi lumea nu știe să se comporte în sala de concert, nu există această noblețe". Dar, dacă ne raportăm la China populară, suntem foarte aproape de ceea ce se întâmplă în vestul Europei. Așa că de multe ori este o chestiune de raportare la repere morale, culturale ș.a.m.d.

Realizator: Din păcate, va trebui să încheiem aici acest dialog. Vă mulțumesc încă odată pentru prezență. Aș vrea să tragem o concluzie la sfârșitul lui. Muzica clasică reușește prin intermediul RADIO ROMÂNIA să se ofere ca o lecție frumoasă, inclusiv de noblețe, în spațiul public românesc. Problema modelolor este o problemă care va fi mereu valabilă și țin să menționez că aristocratismul maxim într-un spațiu public european cel puțin are legătură cu aristocratismul creștin. Biserica este un spațiu al modelelor prin excelență. Vă mulțumesc foarte mult, stimată doamnnă Oltea Șerban Pârâu pentru participarea la dialogul nostru.



Arhiva : 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013 | 2012 | 2011 | 2010 | 2009 |
Copyright © 2000 - 2017 SOCIETATEA ROMÂNĂ DE RADIODIFUZIUNE
Str. General Berthelot, Nr. 60-64, RO-010165, București, România
E-mail: webmaster@srr.ro